În ultimele luni, de când a venit bebelușul, am învățat multe lucruri despre mine.
Lucruri pe care, poate, le știam în teorie.
Dar una este să le înțelegi cu mintea și alta este să le trăiești cu un copil în brațe.
Primele luni au fost mai ușoare decât mă așteptam. Îl țineam în brațe, lucram, el dormea, eu intram în ateliere și aveam sentimentul acela frumos că totul se așază.
Acum încep și provocările.
Nu mai pot să îl pun pur și simplu în brațe și să mă aștept să adoarmă doar pentru că eu am atelier sau pentru că eu am ceva de făcut.
Și, într-un fel foarte simplu, asta m-a învățat să fiu și mai flexibilă.
Să lucrez așa cum pot.
Să fiu mulțumită de ceea ce pot să ofer.
Să nu mai transform fiecare lucru care nu iese perfect într-o dovadă că nu fac suficient.
Și, mai ales, să mă bucur.
Mă uit la el și îl savurez.
Îi văd zâmbetele.
Îi văd achizițiile mici.
Îi văd felul în care descoperă lumea.
Și mă uit și la ceilalți copii ai mei și simt cât de mult îi iubesc pe toți.
Cred că asta este una dintre cele mai mari schimbări pe care le simt acum: nu mai trăiesc maternitatea din același loc de agitație interioară.
La ceilalți doi copii, au fost perioade în care emoționalul meu era mult mai aruncat în aer. Eram acolo, îi iubeam, făceam tot ce puteam, dar în interior era multă presiune.
Acum simt altfel.
Mai multă prezență.
Mai multă recunoștință.
Mai multă liniște.
Și poate cea mai mare lecție pe care mi-a adus-o bebelușul meu este aceasta:
un copil nu trebuie să demonstreze nimic ca să merite iubire.
Nu trebuie să fie cuminte ca să merite să fie ținut în brațe.
Nu trebuie să performeze ca să primească hrană.
Nu trebuie să facă ceva „util” ca să merite prezență, grijă, atenție.
El doar este.
Și primește.
Iar asta m-a făcut să mă gândesc la noi, adulții.
Câți dintre noi am învățat, undeva pe drum, că trebuie să facem mai mult ca să merităm?
Să fim buni.
Să fim puternici.
Să fim disponibili.
Să muncim mult.
Să dovedim.
Să nu cerem prea mult.
Să nu deranjăm.
Să fim „în regulă”.
Și apoi ne mirăm că primim greu.
Că ne simțim vinovați când cineva ne susține.
Că ne este greu să ne odihnim.
Că transformăm iubirea, banii, grija sau timpul în ceva ce trebuie câștigat.
Pentru mine, tot procesul acesta a schimbat mult și felul în care lucrez.
Mi-am dat seama că oamenii din comunitatea mea nu au rămas aproape pentru că eu am fost mereu perfect disponibilă sau pentru că totul a arătat impecabil.
Au rămas pentru că ceea ce lucrăm împreună are valoare.
Pentru că spațiul pe care îl construim este cald.
Pentru că întâlnirile noastre au devenit tot mai vii.
Pentru că există o bucurie reală atunci când ne vedem și lucrăm.
Și, într-un fel, comunitatea mi-a oglindit și mie evoluția.
Cu cât eu m-am așezat mai mult în mine, cu atât și munca mea s-a schimbat.
Cu cât eu am învățat să nu mai lucrez din presiune, cu atât spațiul acesta a devenit mai blând, mai profund și mai susținător.
De aceea, pentru mine, abonamentele nu sunt doar „acces la ateliere”.
Sunt un spațiu de continuitate.
Un loc în care revii.
Un loc în care nu trebuie să fii perfect(ă).
Un loc în care poți lucra cu tine în ritmul vieții reale.
Și pregătesc în continuare lucruri noi, foarte utile, pe care abia aștept să ți le arăt.
Dacă simți că ai nevoie de susținere, continuitate și un loc în care să nu mai simți că trebuie să demonstrezi ca să primești, poți vedea aici variantele de abonament:
👉 [link abonamente]
Poate lecția cea mai simplă este și cea mai greu de primit:
nu trebuie să faci mai mult ca să meriți.
Uneori ai voie doar să fii.
Și să primești.
Cu drag,
Dorela
